Căința
Posted by Marilena Guduleasa on Feb 23, 2012 in Destainuiri | 17 comments
Vorbele dulci se șoptesc mai lesne în penumbra alcovului. În scris ne e mai ușor să ne destăinuim. Messenger-ul dezleagă mai ușor buricele tastelor, decât un pahar de vorbă – baierile confesiunilor. La preot, când ne spovedim, ne pitim sub patrafir. Ne ascundem în confesional, să nu ni se audă decât glasul, să nu ni se vadă chipul.
Spunem despre noi vrute și nevrute, adevăruri trunchiate sau minciuni care conțin câte un sâmbure amar din realitatea pe care o învelim în straturi dulci de miez cărnos. Singurele lucruri pe care le rostim la lumina zilei, sunt cele pe care le putem privi drept în față și în apele oglinzii. Nici în bezna singurătății totale nu udăm perna, până nu ne tragem plapuma peste cap, până nu ne înăbușim hohotele.
Nu momentele de fericire ne apropie, ci dramele. Nu ne spunem în față ce credem unii despre alții, până ce criza nu atinge paroxismul. Îndurăm până nu mai putem îndura, iar sufletul obosit de atâta suferință își pierde și puterea și credința și nu se mai poate vindeca.
Habar n-avem de profilaxie, de prevenție, de preîntâmpinare. Și dintr-o înțelegere eronată a zicalei că, ce nu te omoară, te face mai puternic, căpătăm cu vremea imunitate la fericire.
Am uitat să ne privim în ochi. Îi închidem și când ne sărutăm și când ne îmbrățișăm și când ne pierdem unul de altul în focul pasiunii, care ne arde separat, pe ruguri vecine.
Te sun să te întreb ce mai faci. Apoi amuțesc sau îți spun platitudini, despre vreme, despre ce-ai vrea să mâncăm la cină, despre o întâmplare de peste zi, fără morală, fără final, fără să am pretenția să înțelegi. Ți se întâmplă și ție, sunt absolut sigură.
E doar un reflex de comunicare: ești bine, întârzii azi, da, nu, vorbim, te las acum, mai am puțină treabă, pa.
Avem noroc, alții nici atât nu mai simt nevoia să-și mai spună.
Și-apoi aflu că nu ești deloc un blazat de ani, ești doar un blazat de mine. Că te mai poți încă deschide, n-au ruginit ivărele, numai că eu nu mai știu, le smucesc, le scutur, le zgâlțâi și ele se încuie și mai și, cu cât înverșunarea mea crește. Că n-am decât două variante, mari și lăbărțate peste toată disperarea mea: să rămân prostită în fața unor porți închise, ori să le sparg și să văd dincolo de ele un land căruia i-am aparținut cândva, demult, înainte de excomunicare.
Nu pot alege între două rele, pe cea mai puțin rea. Nu cunosc mai multe nuanțe de gri.
Între o plăsmuire care întâmplător a luat forma unei alte femei și mine, alegi fără să clipești năluca. Pe mine mă știi pe de rost. Mai bine decât mă știu eu, fiindcă eu n-aș fi în stare să pariez pe viața mea, dar tu o faci, cu mâna sigură a celui mai versat jucător.
O să-mi treacă. De fapt, nu, dar asta nu schimbă nimic în ecuația nefericirii mele, eu găsesc mereu o cale să fiu nefericită, e așa de când mă știu, de când am realizat cât de puțin mă mai pot satisface lucrurile obținute cu greu și așteptate îndelung.
Ți-am spus mereu cât de mult mi-aș dori să mi se întâmple și mie ceva, ceva nemeritat de bun, dar terminațiile nervoase cu care aș fi putut cândva simți bunul râvnit s-au tocit de atâta așteptare. Nu-i vina mea și e nedrept să-mi reproșezi că-s veșnic nemulțumită.
Nu văd în mulțumirea de sine a altora decât suficiență și în siguranța înstăpânită în toate gesturile și declarațiile – inconștiență.
Eu și când îmi aud râsul mă sperii, mă tem de râs ca de o cobe, și-mi vine să-mi fac cruce, să ma închin și să mă rog să nu fiu pedepsită.
Nu-i firesc. Eu nu sunt firească, așa cum nici femeile acelea independente, înfipte pe tocurile lor stiletto, trufașe și gata să dărâme munții cu unghiile lor false, cu genele lor false, cu sânii lor falși, cu zâmbetele lor false – nu sunt.
A existat o cale de mijloc, am traversat-o. Am avut de ales.
Sunt așa cum sunt, sunt așa cum am ales să fiu. Jumătate în penumbră, jumătate în lumină. Jumatate în adevăr, jumătate ascunsă. Jumătate sfântă, jumătate vântoasă. Jumătate din ceea ce ar fi trebuit să te completeze și jumătate din ceea ce te-am văduvit.
Încearcă, dacă nu mă poți recupera cu totul, măcar să vezi doar partea bună din mine. Cea scăldată în lumină. Privește-mă în ochiul rămas viu și nu mă lăsa să-l închid și pe el. Și spune-mi măcar cu jumătate de gură, jumătate din ceea ce aș vrea să aud. Ai să primești în schimb jumătate de zâmbet. Jumătate de vis. Jumătate din mine.
Restul, va fi căința ta, să completezi…
Draga Marilena, simt nevoia sa completez scrierea ta cu versurile de mai jos, care imi sunt foarte dragi:
NU PLECA
“Dac-ar fi să mai pleci undeva,
Ia te rog, jumătate din mine…
Să închizi în inima ta,
Jumătatea aceea din mine…
Ca să ştiu ce mai vezi, ce e nou,
Când alerg prin sângele tău,
Şi prin mâna ta să ating,
Prin cuvintele tale să strig:
Nu pleca, nicăieri, niciodată!
Nu pleca, tu nu ai unde să pleci…
Nu pleca, cu iubirea furată,
Jumătate, noi suntem întregi!
Dac-ar fi să te pierd undeva,
Să nu pierzi jumătatea din mine…
Să m-ascunzi între gene, aşa
Cum un vis îl mai ţii amintire,
Ca să ştiu unde eşti, dacă eşti…
Şi prin ce jumătate trăieşti…
Eu prin mâna ta să ating,
Şi prin buzele tale să strig:
Nu pleca, nicăieri, niciodată!
Nu pleca, tu nu ai unde să pleci…
Nu pleca, cu iubirea furată,
Împreună, noi suntem întregi!”
Andrei Maftei.
Chouchou, e foarte frumos… Cine e Andrei Maftei?…
Marilena te rog si nu numai eu, aduna toate postarile tale genial de adevarate si frumos exprimate intr-o carte; sa le am la indemana sa le citesc sa-mi reamintesc atunci cind nu mai stiu incotro sa o apuc….
Te rog, multumesc.
Iris, as face-o, daca as sti cum…
Of, mai Marilena mai!!!! Of, cand te-aud si te vad, si chiar te vad, asa, cu ochii mei obositi, nu stiu ce sa-ti zic. Sa-ti fie clar, nu te compatimesc si nu te-am compatimit niciodata! Esti mult mai puternica decat crezi si sunt nervoasa pe tine pentru ca folosesti toata forta asta intr-un mod atat de distructiv! Nu e corect. Nici fata de tine, nici fata de altii. De ce incapatanarea asta de a-l vrea pe altul asemenea tie? Cine te-a invatat ca Dumnezeu iubeste cu gelozie? Nu stii tu ca totul e simbol si nimic nu e ad literam? Nu ai dreptul sa lasi iubirea sa degenereze in furie. Nu ai dreptul sa te razvratesti. Pentru ca tu stii, noi stim, amandoua….iubirea nu se cere inapoi, nu se estimeaza, nu se regreta. Asa ca eu ma uit la tine si te-aud si te-nteleg, si daca te-ajuta cu ceva, gandeste-te ca noi astia, ceilalti, toti ceilalti oameni de pe langa tine…meritam zambetul ala care pe tine te sperie.
Ulicica, n-am sa fac un “smiley” pentru ca mi s-ar parea grotesc in contextul de fata. Dar iti zambesc tie, cu zambetul meu intreg si imperfect, fiindca stiu ca pe tine n-are sa te sperie. Si poate ca laserul cu care imi tai cateodata destainuirile in carne vie o sa-l si corecteze, sa se astearna simetric si egal.
Si calea de mijloc ce face?
Nu rezolva, nu elucideaza, nu salveaza….doar te pune in standby, sa te ‘joci’ cu jumatatile pentru o vreme.
Si apoi, ca trezita dintr-un vis, deschizi ochii si sufletul pentru a realiza, dureros si retrograd, ca esti in acelasi punct, ca ai fost lasata pe aceleasi trepte reci sa iei o decizie: intregul tau….sau jumatatea lui?
Exact asta faci, Serdtza, la mijlocul drumului, al vietii: te opresti un pic in standby. Realizezi dintr-o data ca nu e o crima sa te oresti in loc si ca n-ai sa te prefaci in stana de piatra daca ai sa privesti peste umar. Dupa care ai doua variante, aparent simple: ramai asa, power save mode, sau mergi mai departe.
“De fapt, nu, dar asta nu schimbă nimic în ecuația nefericirii mele, eu găsesc mereu o cale să fiu nefericită, e așa de când mă știu, de când am realizat cât de puțin mă mai pot satisface lucrurile obținute cu greu și așteptate îndelung” O simteam si o constentizam, dar pana acum nu am citit-o niciunde. Daca cunosti starea, pentru ca altfel nu cred ca se poate din moment ce ai descris-o atat de bine, scrie mai mult despre ea. Ce e?? E depresie, oboseala, nemultumire de sine, neimplinire sau toate la un loc? Multumesc.
Simona, din cand in cand mai scriu si despre asta, dar in general ma feresc. Ma straduiesc sa ma concentrez pe mesajele pozitive, desi pozitivismul nu ma caracterizeaza. Am prostul obicei de a urca greu si de a cadea foarte usor. Important si consolator este ca o iau mereu de la capat. Si mereu urc cu o palma mai sus si cad cu un stanjen mai jos…
@Simona si bineinteles Marilenei si celorlalti cititori care au bunavointa sa-mi citeasca comentariul. Deoarece am facut cateva cursuri de psihologie , am invatat cum sa-mi privesc propriile sentimente dar si cum sa inteleg mai bine relatiile dintre mine si ceilalti. Fara sa incerc sa filozofez prea mult, fiinta umana in general are tendinta si chiar instinctul de a cauta instant gratification, sau mai pe romaneste, rasplata imediata. Multi oameni, copiii mai mult decat adultii, cauta sa fie rasplatiti imediat atunci cand fac ceva, mai ales ceva perceput ca bun, pozitiv. Prin educatie propriei gandiri, aceasta pornire instinctiva se poate schimba. Aceeasi oameni care odata erau innebuniti sa vada rezultatul imediat, sa vada acel ceva intamplandu-se, pot sa-si schimbe comportamentul si sa astepte adevarata rasplata care de obicei este mult mai semnificativa, mai profunda si mai complexa decat suma celor mici si rapide. Ganditi-va la cercetatori, care sunt capabili sa studieze ani si ani o problema pana cand sa ajunga sa faca un progres vizibil. Acest tip de comportament Se numeste delayed gratification ori asteptare indelungata. In timp ce rasplata imediata are la baza un comportament bazat pe impulsivitate, a doua se bazeaza pe o gandire analitica, pe un scop si o strategie de a obtine, a ajunge la acel scop. Sper ca aceasta explicatie sa ajute cumva pe cei ce cauta sa inteleaga de ce uneori fac ceea ce fac.
O postare care mi-ar putea fi imputata, avand in vedere semnificatia zilei in care a aparut. Cativa fericiti, sau poate doar inconstienti, au putut sarbatori ziua romaneasca a indragostitilor. O alta parte au zambit pe jumatate si au ignorat jumatate din ceea ce nu s-ar fi vrut sarbatorit, tocmai intr-o asemenea zi, cand s-ar cuveni sa ne privim doar jumatatile scaldate in lumina. Si-ar mai fi si cei excomunicati din landurile iubirilor lor, candva perfecte si trufase.
Nici cele mai infocate feministe, nici cei mai inversunati misogini n-ar recunoaste ca trag cu ochiul ramas viu la ceea ce desfid si resping, jinduind fara speranta, fara credinta, imuni la fericire: sfarsitul caintei, al penitentei autoimpuse, absolvirea de pacat prin aflarea unei jumatati de suflet care sa-i completeze…
“O iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie…”, spunea Camil Petrescu.
De ce n-ar fi si iluzia recuperarii intregului intr-o deplina solitudine, la fel?…
Sa ne oferim plenar celui iubit, fara rezerve si fara ascunzisuri… Sa pretindem si sa fim in stare sa asteptam de la celalalt – adevarata rasplata, cum ne invata Abigail.
De fapt, dincolo de procesul de autosugestie este instinctul de autoaparare. Vrem intregul, in schimbul unei (cel mult) jumatati pe care o avem de oferit.
Si daca am fi complet sinceri, daca am recunoaste ca ceea ce a fost necrozat, amputat a lasat in urma sechele si de aceea preferam sa nu scoatem partea aceea din umbra, sa nu ne etalam decat cu ceea ce mai poate fi privit in fata, fara dezgust, fara rictusuri de spaima, de oroare – ar fi chiar asa o crima?
Daca cealalta jumatate de zambet n-ar fi decat un ranjet sinistru, cine si-ar mai dori sa-l vada?
Ne vedem intregi si frumosi printr-un exercitiu de imaginatie. Si ne iubim printr-unul de autosugestie. Iar de redus fractia la intreg nu putem, decat simplificand…
Am obosit sa mai ma bucur de tot ce-am obtinut dupa lungi, prea lungi asteptari. Am crezut mereu, mai cred si-acum, in bucuria care vine instantaneu descatusata de orice retinere, bucuria sincera, asemeni bucuriei pe care o vezi doar in ochi inocenti de copil ce nu cunoaste falsitatea si ipocrizia.
” Bucuria nu poate fi comandata chiar daca o presimti si o astepti, nu poate fi simulata oricat ai dori-o”, spune Henriette Yvone Stahl.
Cainta apare doar la cei la care bucuria lipseste. Si nimic nu o poate inlocui.
Marilena,marile iubiri, in cel mai adevarat sens sunt in mintea noastra, cea care stie sa le infrumuseteze cu toate armoniile posibile. O data muzica oprita, vedem realitatea si ne conformam ei
Moi, cica “…nimic nu poate fi pus pe muzica mai bine decat ceva lipsit de noima…”
Chiar ca-i lipsit complet de noima sa cauti sa afli ceva ce, mai devreme sau mai tarziu, te va face sa suferi.
Muzica poate insemna armonie, dar si falseturi… Cred ca tine si de cel care asculta…
Dar dupa ce asculti 20 de ani aceeasi melodie, la un moment dat si daca tace, ea continua sa-ti rasune in urechi. Se transforma in laitmotiv…
Nu mai am ce sa spun, te aprob, doar
Teorie de-a mea legat de implinirea in relatia sot-sotie
Fiecare din noi are nevoie de 20 de elemente de la celalalt pentru a fi fericit. El imi da 20 si as fi foarte fericita, eu ii dau 20 si el e foarte fericit.
In mod natural eu sunt in stare sa-i dau 10 si si sotul este in stare sa imi dea 10 fara prea mare efort.
Pentru cele 10 care mai raman de dat, atat eu cat si sotul meu ar trebui sa facem eforturi serioase de adaptare/schimbare pentru a le putea da.
De exemplu sotului meu ii vine greu sa vina cu complimente si mie imi vine greu sa fiu ordonata.
Dupa un timp ne obisnuim cu binele ce il primim si simtim tot mai acut cele 10 lucruri care nu le primim ( si foarte probabil le-am primit din copilarie de la parinti).
In varianta rea, incetam sa dam si cele 10 lucruri care le-am dat pana atunci, datorita inimii goale si tocite pe care o simtim.
In varianta buna cerem putere, iubire de la Dumnezeu, continuam sa dam cele 10 chestii naturale noua, ne stradium sa dam si din urmatoarele 10, exprimam limpede, repetat, frumos ce ne-am mai dori de la celalalt.
Fiind intr-o noua relatie vom ajunge foarte posibil la aceeasi carenta relationala.