Totul, sau nimic
Posted by Marilena Guduleasa on Feb 4, 2012 in Reflexii | 14 comments
“Nu pot să mă despart…”, “N-aș putea trăi fără el..”, sau “Fără el, viața mea n-ar avea niciun rost…”
Auzi tot timpul lucruri de genul ăsta de la oameni prinși în relații care nu-i fac fericiți. Nici nefericiți. Îi fac să fie indeciși, nehotărâți. Nu e nici chiar așa de bine, încât să nu-ți dorești să pleci, dar nici chiar așa de rău, cât să nu mai poți rămâne. Un fel de mâncare care se poate consuma și rece și caldă.
Sunt relațiile comode, confortabile, în care de fapt nici unul nu iubește prea tare și ambii sunt la fel de detașați. Sau relațiile care n-au fost niciodată puse la încercare, a curs totul de la sine, fiindcă nu și-au dorit cine știe ce, planul de viață cel mai simplu: first comes love, than comes marriage…
Bineînțeles că putem trăi unii fără alții. Nu mai zic că putem fi și fericiți. Orice despărțire, ca orice moarte, are o perioadă de doliu, mai lungă, mai scurtă, după care uiți. Dacă am ține minte tot, am muri foarte tineri. Numai în primul an de viață, câte se mai abat pe capul nostru: suntem expulzați într-o lume uscată și ostilă, suntem hrăniți cu lucruri care ne dau dureri groaznice de burtă, pe urmă încep să ne crape gingiile și să ne crească dinți prea lătăreți pentru maxilarele noastre, ne tasăm coccisul de atâtea încercări de a ne ridica pe două picioare și de tot atâtea contacte cu solul, plus deziluzia, atunci când aflăm că fiecare lucru care ne înconjoară poartă alt nume și nu se cheamă, toate la pachet,“Nu pune mâna”.
Dar vezi bine că toate astea se uită și libertățile se câștigă cu încetul.
Eu nu îi cred pe cei care spun: “Nu pot să trăiesc fără tine”. Am fost învățată că nu există “nu pot”, există “nu vreau”, iar asta e cu totul altceva: “Nu vreau să trăiesc fără tine”.
Și știți ce mai cred eu? Mai cred că “nu vreau”, înseamnă de fapt “mi-e frică”. Înseamnă că n-am încredere în mine, că atât m-am mai lăsat condusă, purtată, tolerată, menajată, ori chiar la polul opus: abrutizată, încât eu, pentru mine, nici nu mai exist.
Și ajungem la o altă formulă, la fel de uzitată: “Trăiesc pentru el”, sau “Fără el, viața mea n-ar mai avea niciun rost”.
Nimeni nu are, tehnic vorbind, posibilitatea de a trăi “pentru” sau “prin” cineva. Dar ne putem ascunde sub cuvintele astea de un adevăr mult mai dur și anume că de fapt nu ne găsim niciun rost propriu, n-avem niciun țel și nicio justificare pentru viață și atunci o aruncăm asupra cuiva, altcuiva, pe care credem că îl înnobilăm cu abnegația noastră.
Arunci o mare povară în cârca celui căruia îi faci o asemenea declarație. Practic, te arunci cu totul în cârca lui.
Tot ce la alții pare o copilărie, o ambiție prostească, atunci când ți se întâmplă ție capătă cu totul alte proporții.
Te poți încăpățâna să rămâi într-o relație în care nu mai ești dorită și semnele sunt clare, doar fiindcă “nu ai unde să te duci”, “ți-ai mâncat anii cei mai frumoși din viață cu el”, “te-ai sacrificat”… etc., și inventezi polițe care trebuiesc plătite, datorii care trebuiesc achitate până la ultima centimă și ultimul strop de răbdare. Nu-i dragoste, e cămătărie.
Există și reversul: ambiția de a ieși cu surle și trâmbițe dintr-o relație, doar pentru a-i arăta că poți și fără el, că ai să te descurci chiar mai bine și ai să-ți găsești pe altcineva cu mult mai strașnic.
Eu numesc ăsta sindromul glossy. Toate revistele pentru femei sunt pline de îndemnuri de genul: “esti bună, ești grozavă, meriți mai mult”. Și de testimoniale contrafăcute, dar extrem de sugestive și de inspiraționale, gen: “Eram nefericită, simțeam că nu mă mai satisface, așa că l-am părăsit și l-am cunoscut pe Gigel, care m-a făcut să mă simt cu adevărat femeie, ah, cât regret timpul pierdut!”
Pare amuzant, dar multe căsnicii, mai ales în mediile în care mobilarea mansardei nu reprezintă o prioritate, s-au destrămat din pricina unor astfel de istorii. Și multe scrisori s-au mai primit la redacție, care cereau ca nr. de mobil al dl-ui Gigel să fie publicat în ediție de lux.
Deci: nu, nu și iar nu!
Dacă omul vrea să plece, lasă-l să plece. Cu siguranță ai să poți trăi fără el, garantat, 100%.
Nu e adevărat nici că nu poate trăi fără tine: nu vrea, și asta pentru că tu ai fost motorul relației, tu te-ai implicat cel mai mult, tu ai pus suflet, iar el s-a învățat așa, parazit.
Nu te uita la anii din urmă, uită-te la cei pe care îi mai ai în față. Poate unul, poate zece, poate o suta: nu merită să rămâi doar ca să-l faci să plătească. Nu te hrăni cu ură, cade greu la stomac. Lasă-l în plata Domnului și vezi-ți de viața ta, câtă ți-a mai rămas.
Și nu-ți mai pleca urechea nici la poveștile de viață ale altora, mâzgălite pe genunchi prin câte-o redacție, de vreo colaboratoare cu imaginație. Să fim serioase: ce femeie întreagă la cap l-ar da pe Gigel la revistă, în loc să-i pună un țol în cap și să-l țină numai pentru ea?
Cred că toate frazele astea sforăitoare dau bine pe pelicula cinematografică și pică extrem de prost în viața reală.
Să nu ne lăsăm încântate de vorbe. Și nici noi să nu-i îmbătăm pe alții cu ele.
Cred că cel mai greu exercițiu e cel al sincerității. Dar nu față de ceilalți, ci față de tine însuți. Să fii în stare să recunoști mai întâi în fața propriei tale conștiințe, ceea ce mai apoi să afirmi și pentru cunoștinta celor din jur.
Uneori, a fi împreună înseamnă totul, alteori – nimic.
Și mulți dintre noi, pentru “nimicul” acesta, ne consumăm în lupte și tirade fără rost, în timp ce, prin alte părți, “întregul” nostru se sfarmă in nimicurile altora…
Dacă nu pui stăpânire pe ea, viața ta o poate lua razna și se poate depărta de tine. Lumea care o va tranzita sau care se va intersecta cu ea se va întreba, legitim, unde ești, unde te-ai rătăcit. În timp ce tu vei sta cu ochii, cu fruntea, cu palmele, cu toată ființa lipită de o sticlă transparentă, prin care te vei urmări, ce-i drept, pe tine – dar complet lipsit de “o” viață.
Pe mine ma inspaimanta foarte tare perspectiva de a-mi privi viata de dincolo de sticla transparenta. Seamana cu ceea ce spunea Ovidiu Tudoran in articolul sau din Tango:”Cei mai multi mor intre 20 si 30 de ani, dar sunt ingropati dupa 70 de ani…” Doamne, cat de terifiant e sa fii “ingropat” undeva sub maldare de regrete, de neputinta, de uitare, si sa vezi “viata” ce ar fi putut fi a ta derulandu-se nemiloasa, departe de tine…
Chouchou: si pe mine…
Din cauza asta, pe cat de sigura sunt de sentimentele mele, pe-atat de nesigura sunt de ale celorlalti. Frica mea e sa nu ma mint in legatura cu ceea ce cred ca simt, sau mi-as dori eu sa simta ei vis a vis de mie. Sa ma cred iubita si de fapt sa nu fiu, dar sa “nu fiu”, la modul “sa nu contez”… As putea suporta o deziluzie in dragoste, dar nu o minciuna de genul acesta. Si nici n-as putea sa o intretin… fiindca as muri de inima rea.
Multe adevaruri dureroase aici. Dar, din pacate, exercitiul sinceritatii atat fata de tine cat si fata de partener, va declansa un efect domino asupra intregii tale existente. Si se naste intrebarea nu cum si daca esti pregatita sa faci fata noi situatii, ci DACA vrei sa iesi din amorteala aia dulce si confortabila in care te gasesti.
Uimitor de repede, am observat, evaluam , scanam , in gand , situatia curenta si cea viitoare. Nu iese socoteala. Nu asa cum vrem noi, oricum. Aici , intervine iarasi, ‘indoctrinarea ‘ cinematografica si gazetareasca.
Dar e mai simplu si mai usor sa ne consumam in lupte si tirade, vorba ta. E mai usor sa strangi din dinti, sa injuri in gand, sa taci , sa suporti tacere, indiferenta si cateva palme cateodata, de ce nu. E ‘mai dramatic si mai laudabil’ sa iti spui ca o faci pentru copii, nu? . Sacrificiul suprem.
Caz real: prietena de familie, casatorita, au un copil minunat (5 ani). Pe el nu-l mai suporta de ani de zile. Cand i se adreseaza o face doar ca trebuie, sa-l critice, sa-i reproseze. La un moment dat s-a ivit ocazia unei relatii extraconjugale. Din destainuiri, a fost minunat, la superlativ, sufletul pereche. S-a incheiat cu aceeasi concluzie trista: a fost doar sex iar ceea ce ea a crezut ca sunt dovezi de iubire mistuitoare era doar ‘curtarea’. Ar pleca, spune ea, dar nu are unde sa se duca, n-are bani sa inceapa o noua viata, e si un copil la mijloc etc.
Pana la urma cum e? Ce facem in situatii d-astea? Noi am vrea…dar viata nu ne ofera un mediu propice schimbarii.
De cat masochism dam dovada in a sta intr-o relatie toxica sau comoda si cata energie si timp investim in a face ceea ce nu ne place…..imagineaza-ti daca am alege sa facem ceea ce ne place, ceea ce ne face bine.
Serdtza, raspunsul l-ai dat singura: daca am sti si am intelege sa ne canalizam energiile pentru a face din viata noastra o viata care sa merite cu adevarat sa fie traita: in respect, demnitate, onoare, adevar…
E groaznic sa traiesti intr-o relatie toxica, asa cum e cea descrisa de tine. Dar te-ai gandit ca, poate, oamenii aceia, intr-un fel absurd si de neconceput pentru noi, s-au obisnuit asa si le e bine? Ca poate asa isi inteleg ei relatia de cuplu si chiar nu-si doresc cu adevarat (in ciuda faptului ca declara contrariul) sa schimbe ceva?
Am mai spus-o si cu alte ocazii: nu e gresit sa ramai impreuna pentru copii, daca o faci de comun acord si intr-un climat de respect si de intelegere. Doi oameni pot tine cu adevarat unul la celalalt, fara sa existe intre ei o dragoste romantica, fara sentimentul erotic. Poate exista intre ei o complicitate de alta natura: intelectuala, de exemplu.
Dar sa ramai impreuna folosind drept pretext copilul si in acelasi timp sa-i oferi zilnic acestuia un spectacol deplorabil in care parintii se dispretuiesc pe fata, se jignesc, se cearta, se resping… Nici nu pot comenta. Ai spus tu, bine: e… toxic.
Hmmm….
Reflectii modeste….bazate pe o experienta sumara si lipsita de valoare….productii ale unor relatii fara fundament….care ar fi acela? Sunt sigur ca nu l-ai identificat ….altfel constructia ta ar fi aratat altfel…..
Noi…..fericitii posesori ai “totul”-ui…si ai cunoasterii de sine…privim introspectia ta si zambim…..
Timpul te va face alt om…..
Ma inclin,
Sorin Mihoc
WHAT? Am vrut sa-mi impartasesc si eu gandurile, dar comentariul de mai sus nu ma lasa…imi zgaraie retina…nu stiu cine veti mai fi fiind, domnule posesor al totului,al cunoasterii de sine cum va mai autointitulati si care-or fi cei asemeni dumneavoastra, insa va asigur ca vorbele spuse aici sugereaza exact contrariul a ceea ce afirmati ca ati fi. Va invit, domnule, la modul cel mai gratios cu putinta, sa cititi mai multe texte ale doamnei Marilena inainte sa va pronuntati. Altfel comentariul dumneavoastra este superficial si…lipsit de valoare.
Subscriu la cuvintele Aurei. Inca nu aveam o idee clara despre ce sa scriu cand, iaca, a spus Aura ce trebuia. Cititi, domnilor si pe urma dati cu pietre…
Sorin, un zambet e cel mai frumos compliment si e mare lucru si greu sa-l aduci pe buzele cuiva… Cu cat mai multi, cu atat mai bine…
Moi, Aura… dar nu trebuie sa fie toata lumea de acord cu mine! … Mai ales barbatii!
Va tare multumesc ca imi luati apararea, e un edulcorant binevenit pentru amareala criticilor…
sinceritate si iubire de sine atat cred ca ar fi de ajuns.cred de fapt ca aplic asta in cazul meu.urasc sa am regrete,mai bine regret ca am facut decat ca nu am incercat!
Lumi, eu pun in locul “iubirii de sine”, stima de sine, respectul pentru tine insuti. Accept regretele, dar resping… remuscarile.
Mie nu-mi iese partea cu “iubirea” de mine insami. As fi fericita sa ma pot accepta, macar, dar sunt intr-un permanent razboi al nemultumirilor in ceea ce ma priveste.
Marilena,
tu stii ca eu cred mult in alegere. In liberul arbitru ce ii permite unei persoane cu dicernamant sa aleaga daca o ia la stanga, la dreapta, inapoi sau inainte. In capacitatea fiintei umane de a decide cum reactioneaza la o anumita intamplare de viata. Caci spus asa la modul cel mai simplu, intr-o situatie dureroasa suntem singuri care alegem daca ne dam cu capul de pereti sau daca ne ridicam si mergem inainte chiar si atunci cand sangeram abundent din cauza ranilor primite.
Acest lucru il vad valabil si intr-o relatie de cuplu. Atat doar ca e vorba de o ecuatie cu cel putin doua variabile. O ecuatie in care se intalnesc cel putin doua alegeri, iar de aici incolo exista o sumdenie de situatii imposibil de cuprins acum in cuvinte.
Mai cred ca e tare omenesc ca uneori sa folosim anumite pretexte. Dincolo de aceste pretexte exista intotdeauna un motiv ce-l cunoaste doar persoana ce traieste intamplarea respectiva. Ca noi presupunem, speculam sau poate uneori intuim corect care este acest motiv, asta e alta poveste. Consider ca nu e treaba mea sa deslusesc toate motivele ce stau la baza alegerii unui om ptr ca respnsabilitatea acestei alegeri ii apartine in totalitate.
Ca tot vorbeam de pretexte, acum privind in urma stiu sa-ti spun ca au existat momente in care si eu le-am folosit. Pentru a ma justifica in proprii ochi, ptr a-mi explica, ptr a ma imbata cu apa rece, ptr ca nu eram pregatita sa suport adevarul sau sa-mi asum responsabilitatea unei decizii poate radicale, ptr ca credeam ca lumea mea se termina cu un anumit om si nu, nu s-a terminat, ptr ca speram, ptr ca-mi faceam iluzii etc.
Cred ca intr-un fel suntem singuri. Suntem individualitati de sine statatoare si ne intalnim cu altii ptr a parcurge impreuna un drum, fie ca e tot , fie ca e doar o portiune. Totul cu un sens, cu un rost. Adica cel putin teoretic orice experienta de viata e menita sa ne faca mai intelepti, sa ne puna in situatia de a invata o lectie, sa ne echilibreze si maturizeze. Iar cand ai crescut cu adevarat macar putin, atitudinea generala este una de acceptare si intelegere a tot ce este omenesc. Ptr ca si tu esti om. Pentru ca toleranta reala inseamna a accepta ca oamenii sunt unici si evolueaza in ritmul lor.
Bag de seama ca azi am o inclinatie ptr acest ” eu cred ”
Mda, e adevarul meu. Subiectiv sau cum o fi el, este al meu
Lotus, asta e o marturie valoroasa, autentica, demna de retinut si care vine in sprijinul celor afirmate de mine: “credeam ca lumea mea se termina cu un anumit om si nu, nu s-a terminat”. Eu as adauga ca lumea ta, asa cum o stiu eu acum, cat o stiu (cat o intuiesc) e una frumoasa. Pentru care a meritat sa renunti la pretexte…
Eu asa “cred”…
Gandurile mele
Mai ales noi femeile, avem nevoie de relatii stabile.
Poti trai fara orice persoana daca apare in timp scurt o alta persoana si aceasta este loiala. Dar daca nu apare…
Stiu multe cazuri de femei care au divortat pentru o viata mai implinita, dar s-au trezit cu tot felul de iubiti flusturatici, de n ori mai ne ok, comparativ cu sotii de care s-au despartit.
In cazul meu metoda de a da cat pot eu de mult in relatie, afirma clar care sunt dorintele mele de la partener (sot), rugaciune ca Domnul sa fie anumite schimbari, au functionat mereu.